Se mîndrește că este cel mai longeviv politician din Republica Moldova, că a crescut și promovat o gloată de actuali politicieni. Mă refer la Dumitru Diacov care pe bună dreptate este un vulpoi mincinos al politicului contemporan, lucru nemaiîntîlnit pînă acum. Deoarece, oricît n-ai învîrti individul respectiv, nu scoți de la el niciun răspuns concret și tranșant. Întotdeauna a umblat cu minciunica ceea ce i-a permis să iasă basma curată din toate încurcăturile.Diacov, politica și moralitatea
Debutează în politică în anul 1994 pe listele partidului Democrat Agrar din Moldova. Ca orice curvă a schimbat partidele doar pentru a se menține în treuca guvernării. Beneficiind între timp de cele mai forte funcții ca și predecesorul său Lupu, doar că în cazul său au căzut mai mult ca pidijeaba, decît pentru calitățile sale de conducere. Astfel, de-a lungul timpului a fost președinte, ulterior și vicepreședinte al parlamentului, mai nou președinte de onoare, dar și membru al delegației Republicii Moldova la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Apropo, funcția de președinte de onoare și-a adjudecat-o singur și seamană mult cu funcția de șef al aparatului. Generalist, deloc sofisticat, respectiv mult prea simplist, în termeni primitivi ar suna “o bonă demodată”.
Vîrful piramidei în postura de președinte de partid Diacov îl atinge în anul 1998, cînd se afla în fruntea Mișcării social-politice "Pentru o Moldovă Democratică și Prosperă". Atunci formațiunea sa obținuse 24 de mandate în parlament. 3 ani mai tîrziu este ales președinte al PD, iar în 2001 aflat în fruntea partidului respectiv primește primul șut în fund. Partidul condus de el acumulează nici mai mult nici mai puțin de 5,02% din voturi, respectiv nuciun mandat în parlament. Atunci pe chipul său apare prima lacrimă. Și aia văzută de prea puțini în colțul ochiului stîng fiind rapid înlăturată cu batista de culoare, pe atunci, maro.
Următorii 4 ani nu-l găsim pe nicăieri. Abia în 2005 reapare în vizor cu noi forțe tot în cadrul PD. Unde, partidul obține 8 mandate în legislativ. Respectiv, de atunci pînă acum continuu ocupă un fotoliu în parlamentul de la Chișinău fără niciun folos real, iar partidul este într-un regres continuu. Ori de cîte ori l-am ascultat de la tribuna parlamentului n-a făcut altceva decît să scalde pisica în 30 de ape. Nici o poziție clară. Considerent din care nici cetățenii nu mai cred în el. Nu întîmplător în toate sondajele de opinie Diacov apare în categoria alții care în total acumulează 1% top încredere în politicieni. În particular, încrederea sa este rezumată la 0,001 % la care se alatură alți 99 cu același potențial bogat ca și al său.
Pentru cunoștințele sale vaste este premiat de 2 ori. Prima dată de către Vladimir Voronin în 2007 cu Ordinul de Onoare. Mai nou, de către rața mută alias Nicoly Timofti cu Ordinul Republicii pentru, ATENȚIE: „merite deosebite în consolidarea statalității Republicii Moldova și contribuție substanțială la edificarea statului de drept, la promovarea valorilor democratice și la instaurarea coeziunii și concordiei în societate” în 2013. De fapt, cu astfel de pomene suntem deja obișnuiți de pe timpul tovarășului Ghimpu care deține recordul l-a împărțit distincții.
Diacov implicat în privatizări ilicite
Am zis mai sus că Diacov a ieșit basma curată din orice încurcătură. Numele său nefiind afectat prea mult de scheme, spălari de bani, afaceri dosite etc. Cu excepția unui singur caz și ăla demascat la furie de tovarășul Ghimpu. Deși, însuși Diacov este tatăl privatizărilor din MD, dar nimeni nu cunoaște ce, cînd și cît și-a adjudecat individul respectiv. Pe numele cui figureză proprietățile sale și ce fel de afaceri are. În treacăt a menționat ceva portalul Moldova Curată, dar extrem de vag. Potrivit sursei citate: Diacov ar avea trei automobile, o casă şi un apartament la Moscova, conturi de sute de mii de lei şi mai multe oficii pe care le dă în chirie Partidului Democrat. Concomitent, numele său figurează în lista neagră întocmită de Inițiativa Civică pentru un Parlament Curat în 2010, pe motiv că în 1999 ar fi făcut presiuni asupra angajaţilor Departamentului de Combatere a Corupţiei să interzică apariția informației în presă precum că fiicele sale sunt implicate în cazuri de contrabandă cu ţigări.
În martie 2013 Ghimpu mult prea nervos scoate în evidență faptul că familia Diacov este implicată în privatizarea conacului Inglezi. „Credeţi că Diacov nu are mânuţa pusă la ceea ce a făcut ministrul Focşa, acolo, pe Eminescu? Acolo fiică-sa stă. Acolo-i restaurantul luu…”, „eu în ultima perioadă sunt dur la expresii, am să tai în carne şi oase”, conchidea liderul PL atunci. Ulterior, în cadrul săpăturilor realizate de ziarul de gardă aflăm că: “imobilul în care este amplasat localul familiei Diacov aparţine Ministerului Culturii. Acesta, însă, e trecut la balanţa Teatrului „Luceafărul”, aflat în imediata apropiere. Fiicele lui Dumitru Diacov închiriază şi, respectiv, plătesc pentru chirie teatrului, un preţ de piaţă mult diminuat faţă de cel real, astfel fiind prejudiciate interesele statului, al cărui conducător a fost anterior Boris Focşa, al cărui naş de cununie este Ion Diacov, procurorul mun. Chişinău, fratele deputatului PD”. Și aici se finisează tot. De fapt acesta a fost unicul scandal public în care apare numele familiei Diacov.
Pensionarul „sărac” Diacov
De anul trecut Diacov a trecut în lista deputaților pensioneri. Astfel, după a doua pensie ridicată s-a și lăudat că este mult prea mică pentru meritile sale deosebite din politică. „Mi-e rușine să-i spun soției ce pensie mică am. Va fi în jur de 5.000 de lei”, a punctat politicianul. Comparativ cu alții din tagma sa întradevăr e mică, dar în raport cu pensionarul de rînd e de 7 -10 ori mai mare. Astfel încît, n-ar trebui să-ți fie rușine absolut deloc pentru buzunarul personal, ci ar trebui să roșești cînd vorbești de omul care te-a votat că a muncit cu sapa 50 de ani pentru o pensie mizeră de 400 de lei. Pensie stabilită inclusiv prin votul tău în parlament. Rușine să-ți fie.
Cît privește aferile boss-ului Plahotniuc, Diacov a declarat: "Niciodată nu m-am interesat și nu l-am întrebat”, e clar de ce, iar comentariile sunt de prisos.
Concluzionînd susțin: „El nu a spus asta. Nu a făcut decît să citească din discursul care i s-a dat”, Richard Darman.
